Ipostazele feminităţii în comunism oferă un tablou complet: de la femeia mamă şi muncitoare, femeia intelectuală şi a ei luptă sublimată prin cultură împotriva înregimentării ideologice; la femeia comisar, gardian, torţionar, agresor; femeia ca victimă în închisorile comuniste; femeile-victime, care, în condiţii speciale, de tortură, cum a fost experimentul Pitesti, au găsit ca unică modalitate de supravieţuire identificarea cu agresorul.

Imaginea feminităţii, agreată şi promovată de comunism, îşi găseşte expresia în două ipostaze: femeia –mamă şi muncitoare („egală cu bărbatul in munca", dătătoare de prunci - forţă de muncă pentru statul comunist) şi femeia-comisar, gardian, torţionar, agresor, aflată în forurile de conducere, în sferele de decizie a vieţii politice, precum şi în sistemul penitenciar şi de anchetă al sistemului comunist.

Femeile care au perceput această egalitate a sexelor, propovăduită de politică, şi-au transformat comportamentul în sensul imitării celui masculin, dezvoltând ca mecanism psihic de pseudocompensare, protestul viril. Iar protestul viril a mers dincolo de o identificare masculină, până la o identificare cu agresorul, ca mecanism de aparare a eului, preluând şi adoptând tipare specifice chiar agresorului masculin.

Femeia comisar, gardian, torţionar, agresor este, prin excelenţă, produs al sistemului comunist, instrument de seamă folosit din plin la impunerea sistemului.

Deci, iată că unul din produsele importante ale sistemului îl reprezinta tipul femeilor susţinătoare acerbe ale ideologiei comuniste, chiar fanatice. Unii istorici constata cu mirare ataşamentul fără limite, aproape organic, faţă de comunism al acestei tipologii de femei, în care se încadrează, de exemplu, Ana Pauker.

Astfel, apar personaje regresate până la stadiul oral de bebeluş, aflate într-o simbioză perfectă cu mama–ideologia, care odată ajunse aici nu îşi mai pot continua dezvoltarea psiho-emoţională, nici chiar atunci când sunt repudiate de ideologia-mamă. Mă intreb retoric, să fie această regresie efectul aspectului socio-cultural, respectiv al sistemului comunist, sau această ideologie a atras tocmai indivizi-bebeluşi, care de-abia aşteptau o fuziune supremă cu statul mamă? Probabil, răspunsul nu poate fi clar, unilateral, ci unul care ar rezida în faptul că, ideologia de tip dictatorial atrage oameni regresaţi, aflaţi într-un stadiu incipient de dezvoltare psihică, dar si regimul insuşi îi stimulează să rămână în acestă etapă de dezvoltare. Cu alte cuvinte, regresia şi dorinţa infantilă puternică de simbioza sunt şi determinante, desigur alături de importanţi factori sociali, politici, economici, ale instituirii unui regim de tip totalitar, dar în egală măsură şi produse ale acestei ideologii.

Altă intrebare pe care o ridic este: au, oare, femeile o predispoziţie mai puternică afectiv decât bărbaţii în a deveni aprige susţinătoare ale unor cauze, ideologii de tip totalitar, în a fi parte pasivă –în calitate de primitoare, conţinătoare, dar şi activă –de stimulatoare a relaţiei simbiotice individ-ideologie autoritară? Nu ştiu dacă putem lansa un răspuns din perspectiva identităţii de gen, în completarea unora strict individuale, dar am putea găsi argumente în sprijinul unui răspuns afirmativ în explicaţiile pe care ni le oferă Freud referitoare la faptul că „femeia nu poate fi înţeleasă dacă nu se ţine seama de stadiul legării materne preoedipiene." (Freud, 2004, p.265)

Consider că această dorinţă feminină de simbioză şi de exprimare a fuziunii mamă-copil, care, poate, îşi găseşte cel mai fidel model la nivel social într-o relaţie simbiotică de tip individ - stat autoritar, şi-ar găsi explicaţia în identificarea maternă din etapa de dezvoltare preoedipiană a femeii, respectiv în posibilitatea de a fi mamă la rândul ei, deci, fantasmatic sau/şi real, de a recrea simbioza mama-copil.

Dacă în situaţia procreării, femeia are posibilitatea identificării cu rolul mamei, în simbioza femeie (individ) – stat dictatorial ea are posibilitatea retrăirii „beneficiilor" din poziţia copilului (statul care îi asigură satisfacerea nevoilor vitale de hrană şi securitate), dar şi a dezavantajelor – de tipul interdicţiilor (exprimarea unor anumite opinii, practicarea unor tipare de comportamente dezirabile regimului şi ideologiei lui, inhibiţia sexualităţii, etc.).

Mărturiile despre perioada de început a comunismului în România arată că au existat nu numai bărbaţi care i-au schingiuit în beciurile Securităţii pe opozanţii regimului, ci şi femei-torţionar.

Putem afirma că seva care alimenteaza sadismul acestor femei torţionare în a chinui barbatii este dată de invidia de penis în viziune freudiana, care naşte si reprezentarea corespunzătoare, respectiv a femeii castratoare, dornică de răzbunare, pentru absenţa mult râvnitului obiect preţios, penisul. Freud vorbeşte în lucrarea "Tabuul virginitatii" din 1918 despre prezenţa angoasei de castrare a bărbatului, apărută în urma percepţiei de către el a fantasmei castratoare a femeilor, respectiv de a conserva penisul în interior, profitând de primul act sexual.

Corespunzatoare viziunii agreate de comunism despre femeie ca mamă şi muncitoare, apare ipostaza femeilor care s-au identificat cu reprezentările comunismului despre ele însele, alocându-şi cu succes adjectivele care aduceau aprobarea statului-părinte.

Este femeiea- rotiţă în sistem, înţepenită în acel rol parcă de secole, care la fel ca şi bărbatul, blazat, resemnat, se lasă traită de viata, în spiritul regulilor, ideologiei, politicii comuniste.

Mecanismul psihic care ghideaza individizii, în speţă aici, femeile, în a se aşeza într-un pat al lui Procust croit pentru ele şi a-l asimila întocmai este identificarea primară cu statul- mama .

Este femeia regresată la stadiul de bebeluş care nu este diferenţiată de mama-stat, încât devine pana la urmă „ea". Identificarea primară este descrisă in „Vocabularul de psihanaliza" ca fiind: „Modul primitiv de constituire a subiectului după modelul celuilalt, mod care nu succede unei relaţii stabilite în prealabil în care obiectul să fi avut iniţial o poziţie independentă. Identificarea primară este în stransă legătură cu relaţia numită de incorporare orală." (1994, p.185)

Îndrăznesc să afirm că reprezentarea individului-model pentru ideologia comunistă este un androgin, egal el însuşi cu el în obligaţii faţă de statul - mamă (care hrăneşte, securizează, predispune la dependenţă– „statul care dă"), dar şi statul tată (autoritar, interdictiv, punitiv –statul care constrânge).

Unui stat androgin, şi mamă şi tată, sau mai bine spus asexuat, nici mamă, nici tată (întrucat hrana este „otravita", securitatea individului se întoarce împotriva lui, iar interdicţia îi anulează însăşi esenţa umană şi identitatea sexuală) îi corespunde un „cetăţean" model, şi femeie, şi bărbat, nici femeie, nici bărbat. Imaginea corespunzătoare reprezentării feminităţii în rol matern, după cum ne spune J. André, este aceea a femeii-uter, vehiculată în mituri, religii şi literatura medicală. Disocierea coitului de ciclul acuplare-sarcină-naştere-alăptare este o achiziţie recentă în istoria umanităţii.

Altă ipostază a feminităţii în comunism este dată de femeia-victimă, care suportă cu stoicism atrocităţile suferite in închisori, femeia mândră, repudiată de sistemul comunist.

Este tipologia unei femei care a a găsit sursa rezistenţei psihice în durere şi în sensul suferinţei sale, ştie că aşa îşi va proteja mediul familial şi, poate, cel mai important, că nimeni nu va suferi din pricina ei. Este o femeie construită parcă pe modelul dezideratelor psihoterapiei lui Viktor E. Frankl, care susţinea că una din modalităţile de a fiinţa este găsirea unui sens al suferinţei, dar şi pe preceptele adleriene, conform cărora privirea spre potenţial, viitor, reprezintă cheia sănătăţii psihice. Întâlnim aici şi o voluptate a suferinţei, un masochism convertit, sublimat, transformat din slăbiciune în calitate, care le ajută pe aceste femei să-şi extragă rezistenţa fizică şi psihică în cauza înfăpturii unui deziderat social, şi, desigur, individual.

O altă categorie o reprezintă femeile-victime, care, în condiţii speciale, de tortură, cum a fost experimentul Pitesti, au găsit ca unică modalitate de supravieţuire identificarea cu agresorul. Nu este o experienţă a feminităţii, este una a omului, care, în condiţii de teroare psihică şi fizică de neimaginat, dincolo de limita condiţiei umane, ajunge să-şi repudieze personalitatea şi valorile psihice proprii, în favoarea celor ale agresorului.

Identificarea cu agresorul nu a fost doar un mecanism psihic de aparare specific feminin în comunism, ci, poate, chiar o constantă a individului – ca produs al sistemului comunist, o formă de adaptare la realitatea constrângatoare, în care sentimentele de groază, spaimă, teroare nu pot fi „trăite" decât în acest mod, convertite într-o identificare cu statul, ideologia –agresoare, pe fondul refularii valorilor proprii-producătoare de conflicte.

Ipostază femeii intelectuale si a rezistenţei prin cultura este şi ea una din formele feminităţii in comunism care se manifestă prin libertate spirituală şi prin activităţi specific culturale.

Libertatea spirituală era forma sublimată de luptă a intelectualilor, fie bărbaţi sau femei, iar atunci când această libertate individuală putea fi asociată cu alţii care impărtăşeau aceeaşi formă de rezistenţă prin cultură, sau dusă mai departe, prin transmiterea sâmburelui de spirit unui public receptiv, se culegeau şi roadele unei misiuni implinite, a creării unei conexiuni între eu –ceilalţi - realitatea externă, a unui echilibru sufletesc până la urmă. Deşi sunt autori care afirmă că această mentalitate explică lipsa unei dizidenţe româneşti de anvergură şi că intelectualii au au găsit argumente estetice, istorice şi religioase pentru a nu risca nimic, iar rezistenţa prin cultură fiind în acest peisaj o teorie a non-participării, ceea ce mi se pare important în această forma de luptă sublimată, purtată prin mijloacele culturii, este salvarea individuală. Efectele la nivelul întregii ţări nu au fost accentuate, nu este o luptă care ucide adversarul, însă este una care salvează ostaşul şi creeaza noi soldaţi capabili să poarte lupta mai departe.

Comunismul ca ideologie se încadrează din punct de vedere psihologic într-un produs istoric al teoriei resentimentului, iar situarea acestui regim în spaţiul românesc, se explică, dincolo de considerentele istorico-politice, plecând de la un sentiment născut dintr-un aşa-zis „complex al învinsului" al elitei politice româneşti, spre angoasa de moarte teribilă care nu poate fi potolită decât prin aderenţa simbiotică la un stat totalitar comunist.

Referindu-mă la comunism şi la incompatibilitatea fundamentală între psihanaliză şi totalitarism, nu pot să nu am în vedere şi diferenţele între comunism şi nazism, pe care le-aş exprima ca pe o diferenţă de grad ca şi în cazul psihismului, dar, de data asta, nu între normalitate şi patologie, ci între diferitele grade de adâncime ale patologicului şi între formele de manifestare care însoţesc patologia.

Şi comunismul şi nazismul exlud ce nu serveşte atingerii scopurilor proprii, amândouă sunt omnipotente şi omnisciente, amândouă înfăptuiesc cu teroare „planul de dezvoltare", diferenţa fiind data poate, între arta terorii în cazul nazismului şi combinaţia teroare şi prostie, pentru comunism.

Dacă teroarea exersată, „rafinată", „expertă" a nazismului nu lasă loc vreunei forme de apărare fizice sau psihice, fiind exterminatoare în esenţă, comunismul, prin prostia asociată, dă „şansa" unei evadări psihice, unei forme de rezistenţă directă, prin dizidenţă şi contestare a regimului, sau sublimată cum este rezistenţa prin cultură.

BIBLIOGRAFIE

André J., (1997), Psihanaliză si sexualitatea feminină, Bucureşti: Editura Trei

Appignanesi L., Forrester J., (2005), „Freud's Women", London: Phoenix

Cioroianu A.,(2007), „Pe umerii lui Marx. O introducere in istoria comunismului românesc", Bucureşti: Editura Curtea Veche

Cosma.G, Magyari-Vincze E. (2002), Pecican O., „Prezenţe feminine. Studii despre femei în România" Cluj-Napoca: Editura Fundaţiei Desire

Freud S. (2004), Introducere în psihanaliză, (p. 558-580), Bucureşti: Editura Trei

Freud S. (2001), Studii despre sexualitate, (p. 108-111) Bucureşti: Editura Trei

Horney K. (1995), Direcţii noi în psihanaliză, Bucureşti:Editura Univers Enciclopedic

Laplanche J, Pontalis J. B.,(1994), „Vocabularul psihanalizei", Bucureşti: Humanitas

Mihăilescu V., (2007), „Antropologie. Cinci introduceri" , Bucureşti: Editura Polirom

Nicolau I., Niţu T., (1993), „Povestea Elisabetei Rizea din Nucsoara. Marturia lui Cornel Dragoi", Bucureşti: Humanitas

Person E.S, Hagelin A., Fonagy P.,(1993), On Freud's „Observations on Transference-Love", (p.114-121), New Haven& London: Yale University Press

Pleşu A., (2004), „Obscenitatea publică", Bucureşti: Editura Humanitas,

Quinodoz J.M.,(2005), Citindu-l pe Freud, (p.299-302), Bucureşti: Editura Fundatiei Generaţia

Zamfirescu V. D.,(2006), Introducere în psihanaliza freudiană şi postfreudiană, Bucureşti: Editura Trei

Zamfirescu V. D., (2001), "Filosofia inconstientului", (p.201-205) Bucureşti: Editura Trei

Şimonca O., (2008), Ce mişto ar fi fost să fim femei!, Observator cultural, preluat de la http://www.observatorcultural.ro/Ce-misto-ar-fi-fost-sa-fim-femei*articleID_20015- articles_details.html

Udişteanu A. (2009) Femei de pază la porţile Gulagului românesc, Evenimentul zilei, preluat de la: http://www.evz.ro/detalii/stiri/femei-de-paza-la-portile-gulagului-romanesc-853115.html

Vultur S. (2008) Cum ne amintim de comunism, Revista 22, preluat de la:

http://www.revista22.ro/cum-ne-amintim-de-comunism-4690.html