Despre singuratate... fiecare isi alege la un moment dat singuratatea lui, care il insoteste -poate de cele mai multe ori inconstient - ca o amanta iubita pentru misterul ce il daruieste absenta ei... poate ca singuratatea e, pana la urma, aceea care ne alege pe noi... In doi... cand iubesti si celalalt poate sa devina centrul unui univers al tau... cand fiecare sentiment- imprumutat sau, posibil, dobandit cu usurinta - devine o picatura de ploaie in oceanul care e sufletul tau... cand singuratate in doi inseamna canapeaua existentiala in care va ingropati durerile sau, dimpotriva, eternul rasarit ce va diferentiaza de "restul lumii care doar crede ca stie ce inseamna sa iubesti"? Unde este acea delimitare fina ce transforma semnificatia unui cuvant in semnificatia fara sens a unei stari cvasipermanente si dureros de constienta? Cati dintre noi am trait toate acele stari de care, din diverse motive sau, din eterna lipsa de timp, ne rusinam si le intrerupem in mod subit exprimarea, ca si cand mereu ar trebui sa te simti doar ok, relaxat, satisfacut de viata ta, o persoana implinita pe toate planurile? Si cand iti dai seama daca singuratatea te vindeca sau te imbolnaveste in doi? Sa fie doar anii si multiplele experiente traite impreuna acelea care sa poata oferi un raspuns suficient de logic, astfel incat insight-ul propriului suflet sa devina doar alt concept care sa ne faca sa zambim, cel putin de complezenta, daca nu in deplina constienta si constiinta de cauza?

"Singuratatea nu e o victorie inaintea celorlalti, ci e de fapt un naufragiu personal" (Octavian Paler). Ma intreb cate astfel de naufragii intalnim de-a lungul vietii noastre, dar ne prefacem ca marea inimii noastre isi doreste doar fericiri legitime si perfect integrate mediului nostru care, de ce sa nu o spunem, trebuie sa fie perfect echilibrat si in ton cu vremurile. Si asa ajungem sa ne doara, fara sa aflam vreodata exact ce anume, acel "trebuie" adoptat cu forta, care ajunge sa excluda tot ce nu poate fi denumit, cuprins in definitii si forme clare.

In familie... Ati observat vreodata singuratatea chinuitor de insuficient mascata in unele familii? Am putea sa mizam mereu pe "dificultati sociale actuale", "schimbarea prioritatilor", "valori morale care trebuie sa fie temelia casniciei" si alte etc. - Uri care nu te invata ce sa faci cand singuratatea vine sa locuiasca in familia ta, lasandu-ti durerosul sentiment ca tu vei imbatrani si ea va fi mereu dureros de atragatoare si neinteleasa, dar incepand sa o cauti si sa o accepti fara sa ai habar de ce... Sa fie vorba despre singuratatea unei femei, care constata ca familia nu poate sa-i aduca implinirea magnifica, cea pe care a fost setata sa o caute inca din copilarie? Sau... oare despre singuratatea unui barbat ar putea fi vorba, pentru care familia incepe sa fie o privare ilogica si frustranta a libertatii si masculinitatii, aceleasi doua calitati/atribute pe care societatea i le cere in permanenta?

Exista suficiente lacrimi verbale neexprimate care sa redea in orice forma singuratatea unui copil, care nu stie ce inseamna singuratatea, dar o traieste din plin in fiecare zi? Sunt prea putini copiii care sa se planga de raceala si instabilitatea acestei stari pentru ca, atunci cand esti mic, iti imaginezi ca viata ta e exact cum ar trebui sa fie si ca tot ce ti se intampla e ok, chiar daca golul pe care il simti pare ca este pe zi ce trece tot mai asemanator cu prapastiile fara capat. Probabil ca exista zeci de raspunsuri profesionale, semiprofesionale si mai mult sau mai putin "profane" la aceste intrebari care se rostesc cu voce tare aproape niciodata...

De la o singuratate la alta, poti invata rugaciunea si nemarginirea sau salbaticia gandirii si ura nefondata fata de oameni... Poti invata ca, in orice timp sau spatiu personal ai trai, singuratatea este intotdeauna mai mult decat un cuvant, nu doar un simplu sentiment si mai putin decat iti poti imagina ca ar putea sa insemne durerea ta in lipsa ei... De la o frica la alta, de la o teama la o fobie, singuratatea te poate regasi mereu fara sa te fi pierdut vreodata, chiar si atunci cand cuvintele pe care le scrii par sa aiba doar intelesul sentimentelor caldute si al "starilor de spirit dragute", chiar si atunci cand cei mai buni prieteni incearca sa iti refaca viata, pe care tu nu reusesti sa o vezi prabusita, ci doar diferita, incarcata de taceri maiestuoase ce iti promit un destin poate tragic, dar, cu siguranta, maret si deloc anonim... Cine ar putea garanta ca singuratatea care se naste din noi e mai putin periculoasa decat cea care ni se impune, din diverse motive, in diferite perioade ale vietii? Cine stie daca singuratatea nu este, adeseori mai sanatoasa si mult mai reala decat falsele stari de fericire pe care le expui, fara sa le simti vreodata, ca pe un trofeu personal ce nu iti apartine, dar pare ca arata magnific?

Am dat de curand peste alt citat care mi-a trimis gandurile dincolo de extrem:" Singuratatea este cea mai naturala conditie umana pe care o combatem insa zilnic prin COMPROMIS". (Petra Vlah). Si ma intreb, intre atat de necesarul - sau, cel putin, poate asta ajungem sa credem despre toate compromisurile - compromis si eterna fuga de noi insine, in ce colt obscur si exagerat de expus ii permitem singuratatii noastre existentiale sa supravietuiasca in mod onest si fara cosmetizari sociale atat de obositoare? Ceea ce ma intristeaza si ma ingandureaza - dar intr-un mod productiv si realist - este ca, daca cineva se va obosi sa raspunda la intrebari de acest fel, s-ar putea ca finetea - destul de imperceptibila- a intrebarilor sa-si fi pierdut oarecum semnificatia ce se dorea a fi una cel putin profunda si chinuita intelectual.

"Singuratatea e o gara veche/Cu liniile scoase demult. /In ea nimeni nu vine, nimeni nu trece. /Timpul se plictiseste asteptand ceva ce nu se mai intampla, /apoi se pregateste de somn lung". (Dumitru Donescu)

Autor: Liliana Culda