Totul a inceput cu o gluma, acel tip de gluma-minciuna pe care, daca o repeti obsedant, incepe sa se transforme in adevar. Si ce mai adevar! Se intampla in urma cu aproximativ 7 ani, cand incepusem una din formarile profesionale. Un coleg, sa ii spunem Tony, se distra pe seama adevarurilor mele, adevaruri verificate, testate in mintea mea de mii de ori, incontestabile, absolute. Controlam totul, astfel incat lumea pe care mi-o proiectam nu trebuia sa iasa nici macar un centimetru in afara arhitecturii mele. Stiam ca in 2-3 ani voi lucra ca psiholog, ca voi avea un cabinet la fel ca alte cabinete , ca voi adauga, constiincioasa, an dupa an, vechime in cartea de munca, ca voi avea un salariu de 1500 lei pe luna, ca programul meu va fi de la 8 la 4, ca hainele pe care le voi purta la serviciu se vor afla in registrul elegant-respectabil. Stiam ca munca imi va aduce satisfactii, dar mai multe neajunsuri pentru ca, se stie, a fi psiholog la noi in tara e o dulce sinucidere.

Sună alarma. Noroc cu butonul de snooze:mai stau 5 minute. Pe urmă încă 5 minute. Și așa mă trezesc în ultima clipă și sunt tot timpul în întârziere. Planific ceva. Nu fac, e și mâine o zi. Mereu mâine. Sau săptămâna viitoare. Sau luna viitoare.O grămadă de scopuri și dorințe neîmplinite din cauza amânării. Și așa se îngroașă lista de lucruri nefăcute.